Observ de ceva vreme o situație care mă preocupă.
Idealistă fiind, nu de puține ori mi-am dorit să fiu înconjurată de oameni, dacă s-ar putea, 100% implicați. Care să gândească și să facă treabă la serviciu, în companie, ca și cum ar fi pentru propria afacere.
Atunci când mă loveam de un zid amorf armat cu nepăsare și comoditate, îmi spuneam că astfel de oameni nu pot ajunge departe și mai bine mă descurc singură în ceea ce mi-am propus.
Într-adevar, astfel de oameni nu au ajuns prea departe dar nici nu s-au îndepartat atât de mult de realitate. Și-au țesut o armură care îi menajează, într-o anumită manieră, de efectele neașteptate ale crizei.
În această perioadă dificilă pentru multe companii, când fiecare își face socotelile și se reașează într-un nou concept, mai eficient, acei “neimplicați” au avantajul lucidității și al anticipării momentului în care soluția va include și disponibilizarea lor.
Având întotdeauna timp să se gândească la interesele personale, că doar nu e compania lor, au construit scenarii diverse pentru propria ieșire din scenă. Își fac din timp bagajul și se acomodează cu noul statut, de potențial candidat la o altă companie sau, în cel mai bun caz cu un alt post. Firește cu avantaje diminuate.
Nimeni nu are cum să prevadă, nici HR-ul și nici șeful companiei, cum poate reacționa la diversele semnale un manager din echipa de bază, implicat până peste cap să scoată firma din impas. Cum primește mesajele discrete, unul din angajații cheie care nici nu poate concepe să i se ceară să devină el însuși o reducere de cost pentru firma pe care încearcă să o salveze?
Celor care sunt prea implicați să-și conducă departamentele firmei ca pe propria afacere, le-ar fi util să-și stabilească o limită a dedicării profesionale înainte de a declara faliment și vieții personale.
Timpul alocat în egală masura elaborării unei strategii personale de dezvoltare si evoluție, este un motiv de apreciere atât din partea angajatorilor, dar folosește mai cu seamă pentru cei in cauză.