An dupa an avem la dispoziție statistici privind nivelul de educație din România. Printre veștile sporadice despre reușitele internaționale ale elevilor talentați ne copleșește câte un titlu de prima pagină.
“Procent de promovabilitate al examenului de bacalaureat de 67,4%, cel mai slab din ultimul deceniu.”
De ce?
Pentru că în pofida accesului liber la informație, a canalelor de promovare a valorilor culturii și științei mondiale, copiii noștri se mulțumesc cu “merge și așa”. O sintagma preluată din viața de zi cu zi a celor mari, adulții cu rol de formatori din lumea lor: părinți, profesori, oameni politici.
În acest context, “rezultatele examenului de bacalaureat” în cădere liberă în ultimii zece ani, nu mai miră pe nimeni. Dimpotrivă, putem astfel argumenta măsurile antifraudă. Cu toate că sunt total în acord cu intoleranța infracționalitații, mi-e greu să accept că acesta este singurul motiv al calității scăzute.
Mă întreb cum poți stimula auto dezvoltarea unui elev când modelele sale sunt cele care profită de naivitatea alegătorilor?
Pentru ce să-și tocească coatele prin școli adolescentul român, daca în Parlamentul European este reprezentat de oameni care nu-și amintesc cum se formează pluralul substantivului?
Cât efort trebuie să concentreze familia fiecărui elev pentru a compensa, în cea mai mare parte dintre cazuri, demotivarea profesorilor?
Ce buget de susținere trebuie să gestioneze părintele pentru a pune în lumină valoarea cunoștințelor asimilate de copil la timp, a fiecărei descoperiri specifică vârstei?
Probabil că nu întamplator citesc în aceste zile, “Minunea timpului pierdut”, volumul de corespondență al Monicai Pillat și Lily Teodoreanu cu Pia Pillat. Mă opresc obsesiv la rolul de model al Piei în viața Monicăi.
Durata și conținutul scrisorilor este dovada clară a mentoratului pe care Pia Pillat și-l asumase în viața copilei de 10 ani. Monica Pillat îi scria cu toată credința în bogația sufletească a acesteia.
“Draga tanti,
Ce mai faci? Eu sunt bine sănătoasă. Adică dumneata nici nu mă cunoști decât din auzite.(…)”
“Draga tanti Pia,
Cu toate că nu ți-am mai scris, mă gândesc de multe ori la tine. (…) Din depărtare, te simt și te văd veghiind ca o rază asupra noastră.”
Pentru ca 40 de ani mai tarziu, aceste scrieri să fie încheiate cu mulțumirea:
“Vegheată de tine, am bucuria că nu am trecut prin viață ca o oarbă și că pașii pelerinajului meu au avut aripi de lumină.”
Noi astăzi culegem recolta generațiilor pe care nimeni nu le-a îngrijit. Solul în care s-au semănat semințele acestor vlăstare a fost lăsat în voia sorții, cantitatea și nu calitatea fiind singurul criteriu de selecție.
Cred însă că dacă cei din preajma copiilor vor fi dascăli din vocație, părinți interesați de viitorul familiei lor mai mult decât prin prisma reușitei materiale iar societatea noastră o să ajungă să promoveze valori autentice, aceștia ar avea spațiul propice obținerii unor rezultate real pozitive.