“Pentru ce mai stau oamenii în companii în vremuri de criză?”
Este o întrebare pe care și-o pun atât recrutorii, cât și angajatorii. Nu mai este nevoie de survey-uri (sondaje) ca în anii de efervescență economică, când nu știam cum să ne fidelizăm salariații.
Instituțiile financiare sunt cele mai calme din acest punct de vedere, deoarece nu numai că s-au asigurat de fidelizarea salariatului prin contractarea de credite, dar l-au blocat în beneficiile aferente acestora. Luate în calcul, aceste avantaje cântăresc suficient de greu în decizia de schimbare a locului de muncă.
Așadar, cu sau fără măriri salariale, care, după cum știm, nu motivează pe o durată mai mare de 3 luni, angajații stau în companii pentru siguranța achitării ratelor la timp.
La polul opus, ceea ce îi poate determina pe aceiași salariați să-și riște această siguranță este atmosfera de lucru total neproductivă care plutește în multe din companiile mari.
Timpul irosit în întâlniri fără rezultate palpabile în care se diluează conceptul proiectului, la care se adaugă un management deficitar și, poate nu întâmplător, o luptă surdă pentru putere care nu înseamnă recunoaștere profesională.
Din acest punct de vedere, oricare din persoanele întâlnite în diverse instanțe au ceva de împărtășit. Motivele pentru care ar părăsi compania sunt fie echipa care numai poate face față atacurilor și presiunilor, dar mai ales șeful care o coordonează.
Și, atunci, mă întreb, de climatul și eficientizarea resurselor, așa stabile cum se prezintă în vreme de criză, se mai ocupă cineva? Ce priorități au șefii de departamente dacă nu acționarea pârghiilor prin care membrii echipei să fie mai stimulați să aducă rezultate într-un climat de lucru plăcut? Nu de alta, dar efectele crizei se vor atenua iar constrângerile financiare nu vor fi suficiente pentru a bloca o candidatură valoroasă să aplice la concurența multinaționalelor, sau la firmele mai mici care valorizează individualitatea și autenticitatea salariatului.
Articol apărut în România Liberă din data de 6 decembrie