Sunt bune valorile. Dar la ce, mai exact?

Totul e să-ți iei inima-n dinți, să respiri adânc și uitându-te în oglindă să răspunzi la întrebarea “ce mă reprezintă?” Apoi, să te arăți celorlalți cu toate puterile tale.iStock_000009119092XSmall

E un act de curaj pe care se cuvine să-l facem în primul rând pentru noi înșine și – imi permit să spun – o obligație pentru cei cu care lucrăm zi de zi.

Cheia acestei motivații stă în canalul de comunicare pe care fiecare dintre noi, angajat sau angajator avem disponibiltatea să-l deschidem cu cei din jur pentru a ne descoperi reciproc valorile.

Și cum să ajungi la valorile personale dacă nu dedici timp pentru asta?

Ca manageri, suntem interesați de competențele tehnice ale membrilor echipei, de modul în care le pot demonstra, de eficiența salariatului și, de ce să nu recunoaștem, de venitul net pe care acesta îl aduce companiei. Totul este măsurabil și are un preț.

Ceea ce nu știm să dimensionăm, nu am găsit unitatea de măsura și nici moneda cu care să plătim, este încrederea pe care o dăm și o avem în cei din jurul nostru.

În cei 16 ani de când profesez în resurse umane am avut ocazia să pot compara rezultatele managerilor care au avut deschiderea și curajul de a face acest exercițiu si al celor care nu au dat importanța acestor lucruri.

Cei dintâi, au reușit să mute munții din loc – cum îmi place să caracterizez forța lor de schimba lucrurile – și nu în ultimul rând, să dezvolte în jurul lor un climat de performanță similar cu cel din sport.

Ceilalți, sunt managerii rutinați și blazați pentru care salariații vin la serviciu fără spor și care rămân în mulțime.

Numai ieri îmi povestea o cunoștință despre experiența sa cu managerul britanic. Omul nostru nu este interesat de viața, grijile sau plăcerile angajaților și consideră o condiție necesară și suficientă ca acesta să-și primească job description-ul (in traducere liberă: fișa postului) ca totul să funcționeze perfect în relația angajat-angajator.