Lacrimile cu care sfârsisem de citit Cuore mă asigurau că nu eram un copil rău; descopeream încă o dată că-mi iubeam și țara și familia (mai ales pe mama); descopeream că-mi iubeam chiar și școala. Dar cât îmi era de greu să-mi amintesc de toate acestea când mă regăseam pe stradă, cu atâtea tramvaie de care mă puteam agăța, cu trotuarele nesfârșite, pe care puteam umbla ore întregi fără să mă rătăcesc. (…) În vara anului 1917 mama nu mă mai putea ține în frâu. Încercase toate mijloacele: o nuia de bambus (tata ne amenința mai ales cu cureaua), confiscarea ghetelor, ca să nu mai pot ieși pe stradă (dar îmi plăcea parcă și mai mult să alerg, pe trotuarele fierbinți, în picioarele goale), închiderea într-o cameră (din care reușeam să evadez sărind pe fereastră). Destul de târziu, mama descoperise singurul mijloc de a mă aduna de pe drumuri: îmi dădea o carte. Dar nici asta nu era o soluție perfectă, căci până seara, cel mult până la mijlocul nopții, o sfârșeam de citit, și mama nu mai avea altă carte la îndemână.
Acest fragment din memoriile lui Mircea Eliade este doar un prilej firesc să ne amintim că a fi copil înseamnă în primul rând descoperire. Etapele creșterii și dezvoltării personalității copilului sunt definite de experiențele pe care acesta le trăiește, în acord cu dorința lui de a descoperi lumea.
Din experienţa acumulată în cei trei ani de lucru pe piața minorilor cu Yourway Counseling, lecțiile primite de la copii sunt cele mai importante.
Copiii știu cine sunt și ce vor să devină dacă le lăsăm spațiu să-și probeze abilitățile. Nu vor putea să depună efort ca să-și exploateze potențialul irosind energie în lupta cu noi.
Cel mai simplu lucru pentru copil ar fi să devină ceea ce-și doresc părintii.
Partea nevăzută a acestui drum bătătorit și facil pentru copil devine semnificativă în viața sa de adult.
Regăsim în lucrările de specialitate ale lui Francois Dumensil (doctor în psihologie, cu experiență de peste 30 de ani în psihologia copilului) o varietate de exemple care au fost cauza unor efecte nedorite în viața de adult.
De cele mai multe ori, copiii de care părinții sunt foarte mulțumiți ajung să fie satisfăcuți de propriile rezultate, mai ales dacă îmbrățișeaza idealurile acestora.
Mai târziu, faptul că au trecut prin procesul de dezvoltare ignorându-se pe sine îl aduce pe fostul copil în disconfort cu adultul care a devenit. În această ipostază are posibilitatea de a-și asuma un proces de dezvoltare care să elimine din viața sa “copilul nefericit ale cărui aspirații nu au fost niciodată recunoscute pentru că erau incompatibile cu cele ale adultului care a fost obligat să devină”, spune Francois Dumensil.
Mesajul cu care vreau să închei articolul lunii iulie pentru toți părinții cititori ai blogului gazdă este acela de a susține dezvoltarea copilului indiferent dacă pasiunile și interesele lui sunt, sau nu, în acord cu crezurile adulților.
Relația părinte-copil va constitui întotdeauna o bază de dezvoltare a viitorului adult iar timpul va dovedi cine a avut dreptate.
Publicat in UrbanKid.